Zilele trecute eram la cină cu 3 colege, una dintre ele fiind şefa supremă. Povestindu-le, cu mult haz, cum m-am mai lăudat deja, o păţanie de vineri seara, a reieşit din context că sunt pe cont propriu acum, iar şefa supremă şi-a manifestat suprinderea pentru că nu aflase.
Şefa mea directă, cu care m-am şi împrietenit (nu doar pentru că e romancă), i-a replicat că nici nu avea cum să-şi dea seama la cat de repede m-am reformat. Prilej cu care şi cealaltă colegă a intervenit, spunand că a fost chiar suprinzător, şi că nu îşi poate imagina cum cineva, în situaţia mea, într-o ţară străină, fără nimeni, nu a cedat nervos. Ce-i drept, nici eu nu îmi pot imagina, dar cred că a ajutat mult faptul că nu eram şomeră, doar zic... În alte condiţii, probabil acum scriam din Sibiu.
Ză bou of ză boi, care acum nu mai e bou, îmi spune mereu că sunt o luptătoare. Dar faza e că mi-e cam lehamite de atata luptă uneori. Aş vrea doar să curgă totul lin, fără cataracte. În plus, cu cine mă tot lupt? Sau pentru cine?
Şi toate gandurile astea doar pentru că, acum, colega de mai sus trece prin aceeaşi situaţie, iar eu habar nu am ce să-i spun. I-am arătat, în schimb, două degete, întamplator cele mijlocii, julite într-un mare fel, după ce am spălat o chestie de mână pentru că nu eram mulţumită de rezultatul maşinii de spălat, şi i-am zis doar: Aşa nu! Iar ea a înţeles mai mult din asta decat din o mie de cuvinte de încurajare. Desigur, m-am prefăcut că am înţeles şi eu :p
GG
No comments:
Post a Comment