În ultima vreme sunt pe modul "multitasking", dar nu într-un mod neapărat util, chiar păgubos, aş putea spune. Despre asta, mai la toamnă, cand o să ştiu dacă a meritat sau nu.
Între timp, se face că mă uitam la un film, mancam şi mă conversam pe Whatsapp cu o amică. Întreband-o dacă s-a concretizat ceva cu un tip, pentru că, inevitabil, discuţiile între femei ajung şi în punctul ăsta, îmi spune că nu era de viitor, el avand nişte traume.
Simpatizez cu individul pentru că, hei, fiecare dintre noi are măcar un băgăjel mic dintr-o relaţie trecută, iar cand te simţi cu musca pe căciulă, ar fi culmea să arunci primul cu piatra.
Simpatia, care era mai mult empatie, dacă stau să mă gandesc, durează cam 30 de secunde, după care întreb, chiar cu naivitate: De cand sunt bărbaţii mai traumatizati decat noi? Răspuns: De mult.
Şi atunci am simţit că m-a lovit ceva în moalele capului. Chiar aşa să fie? Întotdeauna a fost aşa şi n-am văzut eu? Chiar atat de insensibilă sunt? Bărbaţii din cărţile mele nu mi-au dat niciodată de înţeles asta. Au şi ei durerile lor, dar rareori sunt cauzate de femei. Torturile lor sunt mai mult de natură intelectuală, religioasă, economică sau politică. Bine, bine, vi-l dau pe Ştefan Gheorghidiu. Hai, şi pe Jay Gatsby... şi pe tipul din "Dragoste in vremea holerei", dar mă fac vinovată de a nu fi citit cartea. Okay, îl mai am pe Dante, în afara şi înauntrul Divinei Comedii, că doar de-asta sunt fascinată de el.
Altfel, pe bune? Chiar şi asta ne-au luat? De fapt, am avut vreodată asta? Amărăciunile noastre sunt proprii, sincere? Sau capitalizăm pe seama bărbaţilor? Am fost eu sau au fost ei?
Cum vă puteţi imagina, am oprit filmul ca să scriu aberaţia asta de text, pentru că de ce nu?! Şi da, o să-mi fac o noua listă de lectură, căci n-aş vrea să mă mai ia vreun fenomen prin surprindere.
GG
No comments:
Post a Comment