Dialog în două

Îi povestesc lui Honey cum a fost la Faschingsdienstag. Direct cu copy-paste

Honey, poate e o bună ocazie să cunoști lume nouă, în ce ești costumată?

In clown emo

Aoleu

Foarte sic adica. Toata in negru, dar cu o palariuta de lady clown si cu ruj rosu

Zici că ai intrat în pielea personajului.

De-asta ma si reperau destul de repede, ca ieseam in evidenta printre marea de costume care mai de care

În negru vesel ieși în evidență, clar!

Honey, da, ca in rest era doar culoare, multa culoare. Practic eu eram o pata de culoare in culoare. Aceasta parte de dialog se va publica :))

Zici că ești disclaimerul de la relații cu publicul. :)))

Și erai practic o pată de non-culoare.

GG

Dacă n-am ce face, îmi găsesc...

Fără introducere pentru că nu am inspiraţie.

1. Am fost la Casino şi-am caştigat 40 euro la Blackjack. O colegă a jucat slots şi-a caştigat 800.

2. La Casino m-am dus cu Uberul, pe motiv că nu mă anunţasem că o să merg şi mi-am mutat ora de germană după-amiaza, deci n-am prins shuttle-ul cu colegii. Şoferii de Uber sunt, în majoritate, sirieni. Dar vorbesc germană. Mai bine decat mine. Totuşi, aseară, dacă tot eram încălzită după meditaţie, am băgat germană la greu, şi credeţi-mă, deşi stau la o aruncătură de băţ de Casino, călătoria a fost lungăăă... Suspectez că n-avea vigneta şi-a evitat o porţiune mică de autostradă. Tipul m-a înţeles, surprinzător! Aştept cu interes să văd cate steluţe îmi acordă :))

3. Ne pregăteam de plecare de la Casino. 5 romani şi  alte doua naţionalităţi. Cele două pleacă să mai piardă ultimii 5 euro la vreo masă. Rămanem noi 5 şi ne continuăm, timp îndelungat, liniştiţi, conversaţia în engleză. Pană unul dintre noi s-a autosesizat şi a întrebat, în engleză, de ce nu vorbim în romană!? Chiar, de ce?

4. Cu o seară înainte am fost la un eveniment organizat de InterNations. Plănuiam de cateva luni să merg, dar întotdeauna a fost mai interesant să mă uit la un serial decat să cunosc şi să socializez cu alte persoane. De data asta s-a organizat la Schloss Mirabell şi-am zis că-i musai să văd ce-i pe-acolo. A fost foarte fain o perioadă, apoi dai de o rutină: de unde eşti, de ce te-ai mutat aici, unde lucrezi, îţi place, cum ţi se par austriecii etc. Repeţi întrebările şi răspunsurile pană ţi se-apleacă, dar am cunoscut vreo două persoane foarte mişto. 

5. Azi mă intorceam de la lucru cu o colegă. Pe un drum de 1.5km, ne-am intersectat cu 5 romani. Toţi vorbeau la telefon. Colega mea poloneză mi-a zis că nu-i vina mea. Normal că nu e, că nu i-am adus eu pe toţi aici :))) (context: toţi vorbeau destul de tare şi nu ţineau telefonul la ureche, la început era amuzant, dar la a 5-a persoană m-am isterizat oleacă). 

6. Încă nu am găsit "â" pe tastatură. Cand nu mi-e lene, îl copiez de undeva. Folosesc 4 limbi momentan: engleză, franceză, romană şi germană. Culmea, am parole setate, se pare, pe fiecare dintre ele, deci e o aventură de fiecare dată cand am nevoie de vreun simbol şi sunt pe tastatura greşită. Nici ß-ul nu-l găsesc pe cea germană, dar ştiu precis unde e pe asta romanească.

Fără incheiere, nici pentru asta nu am inspiraţie.

GG

De-ale mele şi puţin de-ale altora

Zilele trecute eram la cină cu 3 colege, una dintre ele fiind şefa supremă. Povestindu-le, cu mult haz, cum m-am mai lăudat deja, o păţanie de vineri seara, a reieşit din context că sunt pe cont propriu acum, iar şefa supremă şi-a manifestat suprinderea pentru că nu aflase. 

Şefa mea directă, cu care m-am şi împrietenit (nu doar pentru că e romancă), i-a replicat că nici nu avea cum să-şi dea seama la cat de repede m-am reformat. Prilej cu care şi cealaltă colegă a intervenit, spunand că a fost chiar suprinzător, şi că nu îşi poate imagina cum cineva, în situaţia mea, într-o ţară străină, fără nimeni, nu a cedat nervos. Ce-i drept, nici eu nu îmi pot imagina, dar cred că a ajutat mult faptul că nu eram şomeră, doar zic... În alte condiţii, probabil acum scriam din Sibiu.

Ză bou of ză boi, care acum nu mai e bou, îmi spune mereu că sunt o luptătoare. Dar faza e că mi-e cam lehamite de atata luptă uneori. Aş vrea doar să curgă totul lin, fără cataracte. În plus, cu cine mă tot lupt? Sau pentru cine?

Şi toate gandurile astea doar pentru că, acum, colega de mai sus trece prin aceeaşi situaţie, iar eu habar nu am ce să-i spun. I-am arătat, în schimb, două degete, întamplator cele mijlocii, julite într-un mare fel, după ce am spălat o chestie de mână pentru că nu eram mulţumită de rezultatul maşinii de spălat, şi i-am zis doar: Aşa nu! Iar ea a înţeles mai mult din asta decat din o mie de cuvinte de încurajare. Desigur, m-am prefăcut că am înţeles şi eu :p

GG

Fericirea în doze mici. Partea a 4-a

Preambul

Din nou, nu pun eu coada la prună, dar chiar sunt lucruri pe care nu le poţi schimba, oricat de mult ţi-ai dori. Nu poţi să forţezi prietenia, de exemplu. Poţi doar să cauţi pană găseşti persoana aia care vede în tine ce vezi şi tu, la randul tău, în ea. Sunt norocoasă. Eu am găsit cateva. Dar sunt nesătulă, vreau mai mult.

***

Fericirea e atunci cand dansezi singură în casă şi locuieşti la parter. Oricat de mult ai sări, nu deranjezi pe nimeni. Fericirea e atunci cand dansezi singură pană te doare glezna aia luxată candva intr-un accident. Şi-atunci îţi aminteşti că, de fapt, eşti fericită că trăieşti.

Voi puteţi dansa oriunde. Şi cu oricine. Bucuria dansului va fi mai mare decat durerea oricărei entorse.

GG

Taxă de blog

Duc o viaţă destul de monotonă. I-am şi zis profei de germană să nu mă mai întrebe cum mi-a fost săptămâna, că nu se întâmplă nimic special. Bine, ea mă întreabă ca să mă forţeze să vorbesc în germană, nu că ar interesa-o în mod special ce am mai făcut eu nou. Ea e mulţumită şi dacă îi spun că am mâncat sau că m-am dus la toaletă, atâta vreme cât nu-i zic în engleză. 

Dar nu ştiu cum se face că, pe ici pe colo, mă pun în tot felul de situaţii care numai banale nu sunt. Iar când le povestesc, cică o fac cu haz (chiar dacă situaţia în sine e mai mult tragică). Aşa zic colegele mele. După ultima păţanie, au intrat în comă de râs. How can you say you have nothing to tell when you have so many funny stories?

Mno, asta mi-a dat de gândit pentru că, mai devreme, mă pregăteam să particip la un eveniment, True dating stories, dar am văzut ca era €25 biletul şi-am ezitat. Şi-atunci mi-am zis că mai bine încep eu să taxez pentru poveşti. Aşa că pregătiţi-vă, în viitor, postările vor fi cu confirmare de plată în prealabil. Treptat o să mă înscriu şi pe Patreon şi-o să mă îmbogăţesc. Atunci o să am resurse să fac şi mai multe tâmpenii, deci mai multe poveşti. Bineînţeles, beneficiarul final e cititorul care duce aceeaşi viaţă monotonă ca a mea...înainte de a mă fi îmbogăţit 😂

GG

Fericirea în doze mici. Partea a 3-a

Preambul

Dialogurile mele interioare acoperă o plajă largă de situaţii catastrofale. Cateodată sunt aproape convinsă că lucrurile se vor întampla chiar aşa, că vorbele vor fi spuse în ordinea aia şi că deznodămantul va fi cel preconizat. Pentru că aşa trebuie să fie cand iei în calcul toate variabilele.

***

Fericirea e atunci cand totul se întamplă fix pe dos. Cand nimic din ce-ai repetat nu-şi găseşte locul în dialogul real şi cand firescul situaţiei îţi depăşeşte orice aşteptare.

Imaginaţi-vă şi voi orice. Apoi ieşiti din casă!

GG

Fericirea în doze mici. Partea a 2-a

Preambul

Fericirea e o stare de spirit. E greu s-o defineşti ştiinţific, există atatea abordări, atatea perspective. Dar ştim că, fiind o stare, nu e permanentă. Ce mi-e clar e că e mai stabilă decat plăcerea, deci durează mai mult de cateva secunde. Plăcerea poate, bineînţeles, să contribuie la fericire, dar cele două se pot exclude reciproc. De exemplu, poţi să simţi plăcere şi să te simţi vinovat în acelaşi timp. Şi-atunci, ioc fericire.

***

Fericirea e atunci cand faci mămăligă. Mămăligă cu (praf de) usturoi şi curry, branză şi smantană. Mămăliga trebuie amestecată continuu. Cam la fel şi cu fericirea, încet şi cu grijă. 

Voi puteţi alege alt preparat. Sunt toate la fel oricum: ori că toci ceapă pană îţi dau lacrimile, ori că trebuie să spumezi supa (care-i faza cu asta?), ori că trebuie să întorci tava în cuptor. Atata vreme cat iese ceva comestibil din mana ta, eşti fericit. Dar asta depinde şi de cine degustă.

GG

Fericirea în doze mici. Partea I

Preambul

Printre amalgamul de întrebări existenţiale, de cele mai multe ori de natură destul de melodramatică, mai fac şi afirmaţii, enunţuri dintre cele mai pozitive. Practic sunt un om fericit. Am o substanţă optimistă şi găsesc bucurie într-o mulţime de lucruri, situaţii şi persoane. Degeaba mă păcălesc că nu-i aşa doar pentru a contura imaginea unei femei cu trăiri interioare tumultuoase, care trăiri, conform normelor cărturăreşti, trebuie să fie neapărat oleacă fatale. 

***

Fericirea e atunci cand stai în mijlocul gării din Salzburg, iarna, după ploaie, şi simţi căldura soarelui pe obrazul amorţit. 

Voi vă puteţi alege orice gară doriţi. Nu de-alta, dar sunt toate la fel, adică populate de aceleaşi tipologii de oameni: beţivul, cerşetorul, drogatul, adolescentul emo, celednica etc. Şi tu, bineînţeles, exponentul omului normal. Dar asta depinde mai mult de ochiul privitorului. 

GG

Descătuşare

Ani de zile am păstrat un om pe un piedestal. Ani în care s-au perindat tot felul de persoane în viaţa mea. Dar întotdeauna a fost acest om, agăţat undeva în fundalul existenţei mele. Nici prieten, nici duşman, nici iubit, nici confident, nici măcar în raza mea de acţiune. Nimic şi tot în acelaşi timp. Etalon pentru oricine ar fi apărut pe parcurs. Termen de comparaţie pentru orice tip de relaţie. Paradoxal, nu avusesem o relaţie cu acest om, nimic, nimic. Nici de prietenie, nici de duşmănie, nici de iubire... . Mulţimea vidă. Exista doar comunicare scrisă. Frecventă, diversificată, dar nu intimă. Nu ştiu cum să denumesc tipul ăsta de legătură, dar susţin că nu e prietenie. Oricum ar fi, în această non-relaţie, supraomul meu a fost sanctificat şi pus la loc de cinste în emisfera dreaptă a creierului meu. A rămas acolo vreo 7 ani, că de... cifra fatidică. 

Într-o dimineaţă m-am trezit şi eram liberă. De ce?

GG

Bărbaţi şi...bărbaţi?

În ultima vreme sunt pe modul "multitasking", dar nu într-un mod neapărat util, chiar păgubos, aş putea spune. Despre asta, mai la toamnă, cand o să ştiu dacă a meritat sau nu.

Între timp, se face că mă uitam la un film, mancam şi mă conversam pe Whatsapp cu o amică. Întreband-o dacă s-a concretizat ceva cu un tip, pentru că, inevitabil, discuţiile între femei ajung şi în punctul ăsta, îmi spune că nu era de viitor, el avand nişte traume. 

Simpatizez cu individul pentru că, hei, fiecare dintre noi are măcar un băgăjel mic dintr-o relaţie trecută, iar cand te simţi cu musca pe căciulă, ar fi culmea să arunci primul cu piatra. 

Simpatia, care era mai mult empatie, dacă stau să mă gandesc, durează cam 30 de secunde, după care întreb, chiar cu naivitate: De cand sunt bărbaţii mai traumatizati decat noi? Răspuns: De mult.

Şi atunci am simţit că m-a lovit ceva în moalele capului. Chiar aşa să fie? Întotdeauna a fost aşa şi n-am văzut eu? Chiar atat de insensibilă sunt? Bărbaţii din cărţile mele nu mi-au dat niciodată de înţeles asta. Au şi ei durerile lor, dar rareori sunt cauzate de femei. Torturile lor sunt mai mult de natură intelectuală, religioasă, economică sau politică. Bine, bine, vi-l dau pe Ştefan Gheorghidiu. Hai, şi pe Jay Gatsby... şi pe tipul din "Dragoste in vremea holerei", dar mă fac vinovată de a nu fi citit cartea. Okay, îl mai am pe Dante, în afara şi înauntrul Divinei Comedii, că doar de-asta sunt fascinată de el.

Altfel, pe bune? Chiar şi asta ne-au luat? De fapt, am avut vreodată asta? Amărăciunile noastre sunt proprii, sincere? Sau capitalizăm pe seama bărbaţilor? Am fost eu sau au fost ei?

Cum vă puteţi imagina, am oprit filmul ca să scriu aberaţia asta de text, pentru că de ce nu?! Şi da, o să-mi fac o noua listă de lectură, căci n-aş vrea să mă mai ia vreun fenomen prin surprindere. 

GG

În oglindă

Sunt într-o căutare permanentă a ceea ce mă defineşte pe mine. Mă zgârie pe creier gândul că, dacă ai întreba pe cineva să numească ceva specific mie, nu ar găsi nimic. Nu mă refer la trăsături de caracter musai, ci mai mult la acţiunile care ne conturează viaţa de zi cu zi. De exemplu, stiu cum îi place lui Honey să îşi bea cafeaua sau ce nu ar pune într-o salată verde. Roşii, dacă vă intrebaţi.

Mai mare decât teama că altcineva nu m-ar cunoaşte e frica că nici măcar eu nu o să ajung să mă cunosc. Mă examinez amănunţit şi cântăresc constant câte dintre lucrurile pe care le fac sau le aleg sunt alegeri proprii sau împrumutate de la prieteni. E inevitabil să nu fi preluat nimic de la prieteni dar care e sâmburele meu? Ce am descoperit pe cont propriu şi ce obiceiuri mi-am format din plăcerile pe care le-am aflat singură?

La asta mă gândeam de dimineaţă, când treceam prin ritualul meu obişnuit din orice zi liberă: cafea, pâine prajită cu (surogat de) Nutella, playlistul clasic pentru citit şi o carte. O rânduială doar a mea, nevorbită şi neîmprumutată, o delectare construită în timp şi fără de care n-aş putea exista.

GG

Fidelio

Prima experienţă nu se uită niciodată. Aşa zice lumea, eu n-aş putea să confirm, stau prost cu memoria. Desigur, sunt cateva prime experienţe pe care mi le amintesc. Aş enumera aici: prima oară la teatru - nu reţin ce spectacol era, dar ştiu precis pentru ce actor m-am dus, prima oară la balet, "Spărgătorul de nuci", cand am rămas atat de impresionată incat am ţinut morţis să merg şi cu Honey, la un alt spectacol, "Lacul lebedelor" - un fiasco total, prima oară la un concert de muzică clasică... Exagerez, nu îmi amintesc deloc despre asta. Îmi aduc aminte de concertele ce-au urmat, unul cu Honey, clar, Rachmaninoff şi unul despre care am uitat tot, mai puţin că ne-am hlizit, pe tot parcursul concertului, pe seama broşelor mele şi că a ieşit o întreagă poveste despre cocoşelul obosit şi păsărica fericită. Evident, una din broşe reprezenta nişte înaripate. Au mai fost şi altele, dar nu s-a întamplat nimic semnificativ, aşa că le-am arhivat. Prima oară la un spectacol de dans contemporan, care m-a marcat pe vecie, motiv pentru care, uneori, urmăresc obsesiv, pe youtube, căci unde altundeva, tot felul de companii de dans şi tot felul de spectacole, unele mai suspecte decat altele. 

E limpede că trebuia să urmeze şi o primă oară la operă (paranteză rotundă: ce ascult acasă nu se pune). Spre deosebire de cele de mai sus, cu care am luat contact de pe la douăj' de ani, opera mi-a ieşit în cale doar acum, cand privirea mea trădează supliciul de a fi expusă la atatea lucruri fermecătoare şi angoasa că nu le pot cuprinde pe toate cu mintea şi cu sufletul. 

Cu alte cuvinte, despre operă nu pot să spun decat că mi-a frant inima, mi-a luat-o in palme şi-a terfelit-o pană m-a lăsat fără suflare. 

Trec adesea, în Salzburg, pe langă un magazin de...muzică, unde scrie pe geam: "It is cruel, you know, that music should be so beautiful...". 

GG