Bărbaţi şi...bărbaţi?

În ultima vreme sunt pe modul "multitasking", dar nu într-un mod neapărat util, chiar păgubos, aş putea spune. Despre asta, mai la toamnă, cand o să ştiu dacă a meritat sau nu.

Între timp, se face că mă uitam la un film, mancam şi mă conversam pe Whatsapp cu o amică. Întreband-o dacă s-a concretizat ceva cu un tip, pentru că, inevitabil, discuţiile între femei ajung şi în punctul ăsta, îmi spune că nu era de viitor, el avand nişte traume. 

Simpatizez cu individul pentru că, hei, fiecare dintre noi are măcar un băgăjel mic dintr-o relaţie trecută, iar cand te simţi cu musca pe căciulă, ar fi culmea să arunci primul cu piatra. 

Simpatia, care era mai mult empatie, dacă stau să mă gandesc, durează cam 30 de secunde, după care întreb, chiar cu naivitate: De cand sunt bărbaţii mai traumatizati decat noi? Răspuns: De mult.

Şi atunci am simţit că m-a lovit ceva în moalele capului. Chiar aşa să fie? Întotdeauna a fost aşa şi n-am văzut eu? Chiar atat de insensibilă sunt? Bărbaţii din cărţile mele nu mi-au dat niciodată de înţeles asta. Au şi ei durerile lor, dar rareori sunt cauzate de femei. Torturile lor sunt mai mult de natură intelectuală, religioasă, economică sau politică. Bine, bine, vi-l dau pe Ştefan Gheorghidiu. Hai, şi pe Jay Gatsby... şi pe tipul din "Dragoste in vremea holerei", dar mă fac vinovată de a nu fi citit cartea. Okay, îl mai am pe Dante, în afara şi înauntrul Divinei Comedii, că doar de-asta sunt fascinată de el.

Altfel, pe bune? Chiar şi asta ne-au luat? De fapt, am avut vreodată asta? Amărăciunile noastre sunt proprii, sincere? Sau capitalizăm pe seama bărbaţilor? Am fost eu sau au fost ei?

Cum vă puteţi imagina, am oprit filmul ca să scriu aberaţia asta de text, pentru că de ce nu?! Şi da, o să-mi fac o noua listă de lectură, căci n-aş vrea să mă mai ia vreun fenomen prin surprindere. 

GG

În oglindă

Sunt într-o căutare permanentă a ceea ce mă defineşte pe mine. Mă zgârie pe creier gândul că, dacă ai întreba pe cineva să numească ceva specific mie, nu ar găsi nimic. Nu mă refer la trăsături de caracter musai, ci mai mult la acţiunile care ne conturează viaţa de zi cu zi. De exemplu, stiu cum îi place lui Honey să îşi bea cafeaua sau ce nu ar pune într-o salată verde. Roşii, dacă vă intrebaţi.

Mai mare decât teama că altcineva nu m-ar cunoaşte e frica că nici măcar eu nu o să ajung să mă cunosc. Mă examinez amănunţit şi cântăresc constant câte dintre lucrurile pe care le fac sau le aleg sunt alegeri proprii sau împrumutate de la prieteni. E inevitabil să nu fi preluat nimic de la prieteni dar care e sâmburele meu? Ce am descoperit pe cont propriu şi ce obiceiuri mi-am format din plăcerile pe care le-am aflat singură?

La asta mă gândeam de dimineaţă, când treceam prin ritualul meu obişnuit din orice zi liberă: cafea, pâine prajită cu (surogat de) Nutella, playlistul clasic pentru citit şi o carte. O rânduială doar a mea, nevorbită şi neîmprumutată, o delectare construită în timp şi fără de care n-aş putea exista.

GG

Fidelio

Prima experienţă nu se uită niciodată. Aşa zice lumea, eu n-aş putea să confirm, stau prost cu memoria. Desigur, sunt cateva prime experienţe pe care mi le amintesc. Aş enumera aici: prima oară la teatru - nu reţin ce spectacol era, dar ştiu precis pentru ce actor m-am dus, prima oară la balet, "Spărgătorul de nuci", cand am rămas atat de impresionată incat am ţinut morţis să merg şi cu Honey, la un alt spectacol, "Lacul lebedelor" - un fiasco total, prima oară la un concert de muzică clasică... Exagerez, nu îmi amintesc deloc despre asta. Îmi aduc aminte de concertele ce-au urmat, unul cu Honey, clar, Rachmaninoff şi unul despre care am uitat tot, mai puţin că ne-am hlizit, pe tot parcursul concertului, pe seama broşelor mele şi că a ieşit o întreagă poveste despre cocoşelul obosit şi păsărica fericită. Evident, una din broşe reprezenta nişte înaripate. Au mai fost şi altele, dar nu s-a întamplat nimic semnificativ, aşa că le-am arhivat. Prima oară la un spectacol de dans contemporan, care m-a marcat pe vecie, motiv pentru care, uneori, urmăresc obsesiv, pe youtube, căci unde altundeva, tot felul de companii de dans şi tot felul de spectacole, unele mai suspecte decat altele. 

E limpede că trebuia să urmeze şi o primă oară la operă (paranteză rotundă: ce ascult acasă nu se pune). Spre deosebire de cele de mai sus, cu care am luat contact de pe la douăj' de ani, opera mi-a ieşit în cale doar acum, cand privirea mea trădează supliciul de a fi expusă la atatea lucruri fermecătoare şi angoasa că nu le pot cuprinde pe toate cu mintea şi cu sufletul. 

Cu alte cuvinte, despre operă nu pot să spun decat că mi-a frant inima, mi-a luat-o in palme şi-a terfelit-o pană m-a lăsat fără suflare. 

Trec adesea, în Salzburg, pe langă un magazin de...muzică, unde scrie pe geam: "It is cruel, you know, that music should be so beautiful...". 

GG

Ciclul vieţii. Varianta scurtă.

Printre "rezoluţiile" de Anul Nou... Glumesc, nu mi-am propus nimic pentru anul ăsta. Sunt spontană. Mă rog, spontană aşa mai planificat oleacă. Pentru că mie îmi place să planific lucrurile. Alea mai mici, nesemnificative. Pe-alea mari, de care nu sunt sigură, delăsătoare fiind, le las în voia sorţii. Aşa pot să dau vina pe Univers, pe astrele nealiniate şi, la final, inclusiv pe lucrurile mici şi teribil de aranjate.

Practic mă învart. În cerc, în ce altceva?

GG

Nun haben wir den Salat

Şi eu care credeam că prietenii mei o să se bucure că am reînceput să scriu pe blog. Nici vorbă! Interesul lor a fost suscitat, de fapt, de un joc de cuvinte.

Ce-i drept, cand am redeschis Facebook, i-am ales pe spranceană, m-am asigurat că am în listă şi vorbitori de germană, că deh, nu se ştie niciodată! Uite că, aseară, prietenul la nevoie s-a cunoscut. 

Ce voiam să spun e că, nu peste mult timp, se vor împlini 2 ani de cand sunt plecată. În ce stadiu sunt cu limba lui Goethe? Ar trebui să fac un inventar: lecturile mele sunt bilingve, engleză şi romană, activităţile sociale sunt trilingve, engleză, romană şi franceză, salariul îmi este asigurat de o activitate prestată exclusiv în engleză, nu am prieteni (direcţi) austrieci şi, dacă se întamplă să apară vreunul, el/ea preferă să se converseze tot în engleză, iar asta mă lasă pe mine în negura nopţii cand vine vorba de progres.

Desigur, în fiecare săptămană, îmi scriu, conştiincioasă, tema la germană. Am făcut cumva abuz de virgule alături?

GG

Terapie ocupaţională pe bază de antiseptice

Vineri, 17 ianuarie. Mulţi colegi în concediu, echipă mică. Început de weekend, deci lumea are timp de pierdut în industria în care activez acum. Eu, singură (fără alţi şefi de echipă) şi răcită. 

Surprinzător, doar a doua răceală de cand sunt aici. Toate tentativele de atac au fost contracarate cu Propolis, Vitamina D3 şi încă o chestie, care nu ştiu exact ce e, dar scrie pe cutie "Schlechtwetter", iar pentru mine e suficient.

Şi de data, toată săptămana a fost pe bază de Propolis. Vineri n-a fost o excepţie. Şi-uite aşa întrebările de la colegi curgeau, problemele veneau şi treceau, iar eu stăteam relaxată, le răspundeam tuturor, rezolvam cat puteam şi în niciun caz nu intram în panică. Aveam grijă şi de mine, cum vă puteţi imagina. La fiecare o ora şi jumatate, mai puneam, într-o linguriţă, 15-20 de  picături de Propolis nealterat, căci, ahh, ador să simt cum mă arde pe gatlej! 

Ora 2pm. Colegii sunt offline. Eu sunt mulţumită de cum a decurs ziua. Mă pregătesc să mai torn cateva picaturi de Propolis. Iau sticluţa, pun în linguriţă şi, nu ştiu cum îmi pică ochii pe instructiuni, c-am reuşit, în momentul ăla, să şi vărs pe puloverul alb tot conţinutul, căci ce văd eu acolo? 20 de picături, amestecate cu apă, de maxim 2 ori pe zi, 84% alcool.

Păi să nu rămai calm în condiţiile astea? :)

GG

Însemnări matinale

Deschid o pleoapă, cât să văd că e incă întuneric afară. La naiba, nu, nu vreau să mă trezesc!! E miercuri, sunt liberă, nu sună alarma, treci înapoi în lumea viselor, marş, nu e vreme de negociat, la somn cu tine!

Deschid ambele pleoape, mă uit la ceas, e 06:45. Pentru asta m-am culcat eu la unşpe' jumate aseară?

Mă ridic destul de vioi din pat şi merg în încăparea de o singură persoană (sau de două, sau de trei, depinde de ce face fiecare acolo), văd sacul cu rufe, mă uit din nou la ceas, îmi pun o vestă pe mine şi cobor cu hainele la spălat. Minunat, maşina de spălat e liberă, deşi ar fi trebuit să spele cineva chiar de la ora 6am)

07:05 - sunt din nou in baie, observ că s-a pus praf pe marginea căzii, din nou, deşi doar ieri ce-am curăţat-o în profunzime. Iau laveta, încep s-o şterg. Trec la chiuveta, apoi la WC.

07:15 - văd o cârpa, o iau, mă duc in sufragerie, şterg praful, trec în dormitor, şterg praful. Între timp, am pus şi cafeaua la fiert.

07:25 - deschid laptopul, îmi torn cafeaua, încep să scriu. Măcar am inspiraţie să scriu ceva amuzant!

07:45 - scot rufele din maşina, le bag în uscător, mă întorc în apartament, continuu să scriu, sorb din cafea, o lungesc maxim până cobor din nou să scot hainele din uscator.

07:58 - aştept ora 8am, ca să pot baga şi aspiratorul în funcţiune.

Număr orele rămase din zi. Cel puţin 8 libere.

GG

"Intamplator, oricine poate iubi"

Acum cateva saptamani, un amic a impartasit cu publicul feisbuccian melodia asta. Mie mi-a placut.

Atat de mult, incat am considerat ca e potrivit sa i-o trimit unei colege care sarbatorea 1 an de relatie. Tocmai ne povestise ca fusese la cina cu prietenul ei.

O relatare mai lipsita de entuziasm, in situatia data, n-am mai auzit! Nicio scanteie in ochi, nicio bucurie... Mno, vazand eu toate acestea, nu puteam sa raman rece si sa trec mai departe. E o copila, 21 de primaveri, ma durea sufletul cand o ascultam. Cu bune intentii si cu speranta ca poate isi aminteste despre ce ar trebui sa fie iubirea, ii trimit cantecul de mai sus.

Primesc mesaj sec inapoi: "Love is not beautiful, I know it, you know it, let's not fool ourselves."

In mintea mea s-a derulat o imagine sadica, in care eu o...directionam catre mai multi pereti din incapere si ii...mangaiam bland parul, pana ii bagam mintile in cap. Mujer, daca nici la 21 de ani dragostea nu e frumoasa, ce ne facem?!

Ori sunt eu incurabila!?

GG

Metehne vechi si noi

Cred ca din fiecare relatie mostenesti cate-o meteahna. Cea mai rea cu care am ramas este lipsa rabdarii. 

Absenta rabdarii, intr-un parteneriat, e nociva. Nu pun eu coada la pruna acum, sunt convinsa ca stie toata lumea lucrul asta. Poate instinctiv, poate in urma unei experiente...

Mie mi-a lipsit cu desavarsire aceasta calitate naturala a unora si am avut si norocul sa dau de cineva care s-o cultive (paranteza rotunda, in caz ca va era dor de parantezele rotunde: pe ea, absenta), astfel ca nu mi-a fost greu deloc sa prolific roadele. 

In momentul in care mi-am dat seama ca sunt putrede si ca trebuie sa iau masuri, m-am impiedicat de cineva care, la randul sau, nu avea rabdare sa trec eu prin procesul de vindecare. Asadar, doua entitati au reusit, elegant, sa se calce pe bataturi. 

Retrospectiv privind, imi dau seama ca nu eram eu "aceea" pentru omul care nu avea rabdare cu mine. Si nici ceilalati, "acela" pentru mine. Puteam sa evit? Puteam. Am vrut sa evit? Nu. De ce? De frica, poate. Frica de ce? Posibilitatile sunt nenumarate in capul meu. Uneori, cea mai plauzibila e ca nu voi atinge tragismul livresc cu care ma hranesc constant. E sanatos? Evident, nu. Am momente de luciditate? Da, acum. Incerc sa ma vindec. 

Doamne, cat imi era de dor sa scriu!

GG

I will never be the woman...

Daca tot am adus-o in discutie pe zeita rasfatata, va mai amintiti motto-ul ei?

Bineinteles ca nu, asa ca o sa-l pun aici din nou: "I will never be the woman with the perfect hair who can wear white and not spill on it".

Nu au avut loc schimbari majore. Parul e perfect cateodata, asa usor grizonat cum e el, semn doar ca nu mai sunt in floarea etatii, nu de intelepciune. Altfel, cand vine vorba de purtat alb, totul e la fel, pot sa vars pe mine, cu infinita gratie, orice, cu cat mai colorat, cu atat mai bine.

Cu toate astea, refuz sa renunt. Prefer sa raman o visatoare la nesfarsit. Bineinteles, asta vine la pachet cu un univers augumentat de suferinte si neplaceri. Si de fiecare data voi mai cumpara un tricou alb. 

Despre ce credeati ca vorbesc...? :)

GG

Despre mine, despre noi

E imperios necesar sa marchez inceputul noului an aici. Sunt proaspat intoarsa din tara, deci traiesc un amestec de tristete si fericire, fix cheia succesului in postarile mele de pe vechiul blog. Sa vedem daca reteta functioneaza din nou!

In contextul unei schimbari pe plan personal, am luat decizia pripita, dar binevenita, de a merge acasa de Revelion. Vizita scurta, cat sa am timp sa marchez obiectivele turistice importante: parintii (doua zile senine, cu capul limpede si cu activitati prestabilite: mancare, televizor, somn - in oricare ordine doriti, plus scurte momente de socializare cu ai mei) si cei mai intimi prieteni din Sibiu (nici macar doua zile, insa fara cap limpede si fara activitati neaparat prestabilite, cu mancare, dar fara somn).

Intoarcerile la Sibiu sunt triste si splendide pana la disperare. Ma intreb, de fiecare data, cat va tine durerea asta, dupa cate despartiri o sa ajung sa nu imi pese de ce las in urma? De cati ani si de cate vizite? Si de cat timp va fi nevoie ca sa pot pune semnul egal intre oamenii pe care ii cunosc aici si cei pe care i-am lasat acolo?

Intrebarile astea ruleaza acum in capul meu, singure si plictisite, dar nu vreau sa duc textul in directia asta, asa ca o sa las aici (sunt si pe FB) doua idei care m-au marcat: sunt EU din nou si raman indragostita de iubire.

Semnat:

GG